De la Patrick Bateman la autorii unor atacuri în masă – Charles Whitman, Nikolas Cruz și Gary Martin
Uneori, avertismentele preced tragediile, iar aceste avertismente sunt formulate în conversații aparent banale, ascunse în spatele unor glume sau exprimate prin desene ori comunicate unor persoane care nu le acordă importanța cuvenită. Problema nu este întotdeauna absența semnalelor, ci modul în care acestea sunt interpretate de către cei din jur, în general persoane din proximitatea criminalului.
Am început să fiu interesat de acest fenomen al ,,autodezvăluirilor intenților criminale” după ce am citit cu ani în urmă romanul American Psycho (Ellis, 1991), scris de Bret Easton Ellis, observând în timp un anumit pattern comportamental comun în cazul mai multor criminali în masă. Dar revenind pentru moment la romanul lui Bret Ellis, unde Patrick Bateman este un tânăr profesionist din lumea financiară newyorkeză, preocupat de imagine, statut social, vestimentație, restaurante exclusiviste și toate elementele care definesc universul superficial al elitei financiare americane din anii ’80. Dar în spatele acestei imagini sociale, Bret Easton Ellis a construit însă un personaj care își descrie, cu o aparentă detașare, fanteziile și comportamentele sadice și criminale.
Există o scenă memorabilă, adaptată în filmul cu același nume din anul 2000, în care Bateman este întrebat de o tânără cu ce se ocupă. Răspunsul său este: „I’m into murders and executions mostly” („În principal, mă ocup de crime și execuții”). Interlocutoarea sa înțelege însă în mod eronat „mergers and acquisitions” („fuziuni și achiziții”), domeniul financiar în care Bateman activează de fapt. Când îl întreabă dacă îi place ceea ce face, întrebările ei continuă să se raporteze la activitatea sa financiară, fără să sesizeze sensul real al afirmației acestuia. Într-o altă scenă, Bateman îi vorbește lui Paul Allen despre plăcerea sa sadică de a ucide și îl întreabă: „Did you know I’m utterly insane?” („Știai că sunt absolut dement?”). Allen râde și schimbă subiectul, interesându-se de aspectul fizic al lui Bateman. Într-o altă secvență, Bateman relatează prietenilor o afirmație atribuită criminalului Ed Gein, referitoare la detalii morbide legate de una dintre crimele acestuia. Grupul în care se află reacționează prin râs, chiar dacă unul dintre participanți pare, pentru moment, surprins de conținutul afirmației (Harron, 2000).
Dincolo de dimensiunea satirică și grotescă a romanului lui Ellis (1991) și a adaptării cinematografice (Harron, 2000), aceste scene surprind un mecanism social interesant, adică comunicarea unui conținut violent care riscă să se transforme dintr-un comportament latent într-unul manifest, sau care este deja manifest, într-un context în care interlocutorii nu îl recunosc sau nu îi acordă semnificația corespunzătoare. Bineînțeles, Patrick Bateman este un personaj fictiv, iar literatura și cinematografia nu pot constitui probe empirice pentru înțelegerea comportamentului criminal. Totuși, situațiile construite de Ellis oferă un punct de plecare interesant pentru asocierea cu anumite comportamente observate în cazul unor autori reali ai atacurilor în masă. Acest lucru m-a condus către discutarea unui fenomen documentat în psihologia judiciară, denumit: leakage (Meloy & O’Toole, 2011).
Și atunci, oare ce se întâmplă când o persoană comunică, direct sau indirect, intenții ori fantezii violente, iar cei din jur le interpretează ca glume, excentricități sau simple manifestări ale unei personalități neobișnuite? O întrebare care devine cu atât mai relevantă dacă privim și analizăm câteva tragedii reale. Dincolo de aspectele care țin de psihologia judiciară, care nu reprezintă domeniul meu principal de specializare, voi încerca să realizez o analiză comportamentală dintr-o perspectivă clinică, pornind de la câteva tragedii în care au fost semnalate astfel de manifestări.
Charles Whitman – Când o fantezie violentă este comunicată într-un context academic
Un prim caz relevant este cel al lui Charles Joseph Whitman, autorul atacului armat de la University of Texas din Austin, din 1 august 1966. În urma atacului, 16 persoane au fost ucise, fără a-l include pe autor, iar alte 31 au fost rănite. Cazul Whitman este interesant nu doar prin amploarea violenței, ci și prin existența unor comunicări anterioare atacului, adresate unor persoane din anturajul său.
În documentarul Deranged Killers: Charles Whitman, este prezentată mărturia profesorului Barton Riley, care relatează un episod relevant pentru înțelegerea fenomenului leakage. Potrivit acestuia, un student pe nume Larry l-ar fi avertizat că Whitman afirmase că își dorea să urce în turnul universității și să împuște oameni. Reacția profesorului a fost însă una de minimalizare. Riley a răspuns: „Now that’s just an old Marine’s way of showing that he can shoot” (Asta nu este decât modul unui fost pușcaș marin de a demonstra că știe să tragă cu arma). Dincolo de caracterul retrospectiv al mărturiei, episodul este relevant prin succesiunea evenimentelor: Whitman exprimă o intenție violentă în fața unui coleg, colegul transmite informația profesorului, iar profesorul o interpretează ca pe o manifestare a identității și experienței militare a lui Whitman. Cu alte cuvinte, informația ajunge la o persoană cu autoritate academică, dar conținutul ei nu este recunoscut ca un posibil semnal de avertizare. Este un exemplu sugestiv pentru modul în care o comunicare cu potențial violent poate fi reinterpretată și banalizată în funcție de contextul social și de imaginea pe care cei din jur și-au format-o despre persoana respectivă.
Dar mai există și alte comunicări documentate istoric, și potrivit unei relatări publicate de The Washington Post, Whitman îi spusese unui prieten că o persoană aflată în vârful turnului ar putea ține la distanță o întreagă armată (Rosenwald, 2016). Mai important, la 29 martie 1966, cu aproximativ patru luni înaintea atacului, Whitman a consultat un psihiatru al universității, doctorul Maurice Heatly. În notele medicale ale acestuia apare consemnată fantezia lui Whitman de a urca în turn cu o pușcă și de a trage în oameni. Acest episod este menționat în relatările istorice referitoare la atac și în documentarul Out of the Blue (Rosenwald, 2016; Texas Standard, 2016).
Avem, așadar, mai multe situații distincte în care preocupările violente au fost comunicate unor persoane din mediul său social și profesional. Ceea ce mi se pare relevant este diferența dintre conținutul mesajului și interpretarea pe care o poate primi acesta în funcție de context. O afirmație despre posibilitatea utilizării unui turn ca poziție de tragere poate fi percepută, într-o conversație academică, drept o observație tehnică, o glumă sau o remarcă excentrică. Însă, atunci când este asociată cu alte manifestări și cu exprimarea explicită a intenției de a împușca oameni, semnificația sa devine diferită.Cazul Whitman ilustrează foarte bine necesitatea de a nu analiza comunicările în mod izolat.
Nikolas Cruz – Când intenția este comunicată public, iar avertismentele ajung la autorități
Un alt exemplu este atacul de la Marjory Stoneman Douglas High School din Parkland, Florida, din 14 februarie 2018, comis de Nikolas Cruz. Au fost ucise 17 persoane, iar alte 17 au fost rănite. În acest caz, există documente oficiale care arată că autorul comunicase anterior preocupări și intenții violente. La 25 septembrie 2017, FBI a primit o sesizare referitoare la un comentariu publicat pe YouTube de pe un cont asociat numelui Nikolas Cruz: „I’m going to be a professional school shooter” (Voi deveni un atacator armat în școli). Această afirmație este relevantă prin identificarea explicită a persoanei cu rolul de atacator al unei școli. Sesizarea a fost investigată inițial, însă identitatea autorului contului nu a fost stabilită, iar pista a fost închisă la 11 octombrie 2017 (Federal Bureau of Investigation [FBI], 2018b).
La 5 ianuarie 2018, cu aproximativ o lună înaintea atacului, FBI a primit o nouă sesizare, de această dată de la o persoană apropiată familiei Cruz. Această persoană a transmis informații despre comportamentul său, achiziționarea de arme, amenințările formulate, dorința de a ucide oameni și preocuparea că ar putea comite un atac asupra unei școli. FBI a recunoscut ulterior că informațiile primite la 5 ianuarie nu au fost transmise biroului teritorial competent, iar procedurile de gestionare a sesizării nu au fost respectate (FBI, 2018a, 2018b). Cazul Parkland este important deoarece ilustrează o altă dimensiune a fenomenului: nu doar comunicarea intențiilor violente, ci și dificultatea instituțiilor de a integra și valorifica informațiile primite. În acest caz, mesajele nu au rămas exclusiv în mediul privat. Unele au ajuns în spațiul public și la autorități. Prin urmare, problema nu a fost doar aceea a recunoașterii comunicării, ci și aceea a gestionării informației și a intervenției.
Gary Martin – Când amenințarea este considerată o simplă excentricitate
Un alt caz relevant, de această dată din mediul profesional, este atacul de la Henry Pratt Company din Aurora, Illinois, din 15 februarie 2019. Autorul, Gary Martin, a ucis cinci colegi de serviciu.
În ziua precedentă atacului, Martin i-ar fi spus unui coleg că, dacă va fi concediat, îi va ucide pe toți cei din fabrică și va ataca inclusiv poliția. Colegul său nu a raportat această amenințare. Motivul este relevant pentru contextul descris, Martin mai făcuse și anterior afirmații de acest fel, fără însă să le pună în practică. În consecință, colegul ajunsese să le interpreteze ca manifestări ale comportamentului său obișnuit, nu ca pe o posibilă amenințare reală (Wilusz, 2019). Însă din păcate, în aceeași zi, în contextul concedierii, Martin a deschis focul asupra colegilor săi. Acest caz ilustrează un mecanism deosebit de important, mai exact, normalizarea amenințărilor prin expunerea repetată la comportamente similare. Cu alte cuvinte, atunci când o persoană formulează frecvent afirmații violente, cei din jur pot ajunge să le considere parte a stilului său de comunicare și să le acorde din ce în ce mai puțină importanță. Este important să reținem faptul că, dacă o amenințare nu a fost pusă anterior în practică, nu înseamnă automat că următoarea amenințare trebuie considerată lipsită de semnificație.
Ce au în comun aceste situații? Fenomenul leakage
Cele trei cazuri prezentate, repetiv: Charles Whitman, Nikolas Cruz și Gary Martin, sunt diferite prin context, motivație, manifestări și desfășurarea evenimentelor. Nu ar fi corect să presupunem existența unui mecanism psihologic identic sau a unei traiectorii inevitabile către violență. Explicațiile și cauzele legate de comportamentul criminal sunt plurifactoriale, începând cu fenomene de radicalizare a unor persoane și terminând cu tulburările personalității cum ar fi antisocialitatea/psihopatia, sau boala psihică. Cu toate acestea, aceste comportamente de ,,autodezvăluire a intenților criminale” permit identificarea unor aspecte comune relevante pentru înțelegerea conceptului de leakage.
În literatura de specialitate, leakage desemnează comunicarea către o terță persoană a unor gânduri, fantezii, intenții sau planuri referitoare la producerea unui act violent. Meloy și O’Toole (2011) au evidențiat importanța acestui comportament în evaluarea amenințărilor, subliniind faptul că mesajele pot fi explicite sau indirecte și pot ajunge la persoane care nu sunt țintele agresorului.
Din perspectiva manifestărilor observate în cele trei cazuri, putem distinge:
- Comunicarea verbală indirectă. Afirmațiile despre posibilitatea unui atac pot fi prezentate ca glume, observații sau ipoteze.
- Comunicarea explicită a intențiilor. Persoana poate exprima direct dorința de a ucide, de a ataca o anumită categorie de persoane sau de a deveni autorul unui atac.
- Comunicarea în contexte sociale obișnuite. Destinatarii pot fi colegi de școală, profesori, prieteni, colegi de serviciu sau membri ai familiei.
- Normalizarea și banalizarea mesajului. Comunicările pot fi interpretate ca simple excentricități, mai ales atunci când persoana are un istoric de afirmații provocatoare sau comportamente neobișnuite.
Aceste manifestări trebuie înțelese în contextul mai larg al comportamentelor de avertizare (warning behaviors). Meloy et al. (2012) au propus o tipologie a acestor comportamente, în care leakage este analizat alături de alte manifestări relevante pentru evaluarea amenințărilor, precum pathway (procesul de pregătire a atacului), fixation (preocupare obsesivă față de o persoană, o idee sau o cauză), identification (identificare cu rolul de atacator), precum și amenințarea comunicată direct (directly communicated threat).
Ce ne spun cercetările?
Un studiu deosebit de relevant pentru această temă a fost publicat de Peterson et al. (2021), în JAMA Network Open. Autorii au analizat 170 de autori ai unor atacuri armate în masă în spații publice din Statele Unite, în perioada 1966–2019. Rezultatele au arătat că 79 dintre aceștia, respectiv 46,5%, comunicaseră anterior intenția de a face rău unei alte persoane sau unui grup de persoane. Dintre cei care prezentaseră leakage, 44,3% comunicaseră intenții specifice referitoare la un atac armat în masă, 55,7% comunicaseră intenții mai generale de violență, iar 65,8% dintre comunicări avuseseră loc verbal, față în față. Destinatarii comunicărilor erau, printre alții, colegi de serviciu, parteneri, prieteni, vecini, colegi de școală și membri ai familiei (Peterson et al., 2021).
Un alt rezultat important este faptul că cercetătorii au identificat asocieri între leakage, ideația suicidară și istoricul de consiliere psihologică. Acest aspect este relevant deoarece sugerează că unele comunicări pot reprezenta manifestări ale unei crize personale sau chiar încercări de a solicita ajutor, nu doar expresii ale intenției de a produce violență (Peterson et al., 2021).
Un alt reper este Safe School Initiative, raport realizat de U.S. Secret Service și U.S. Department of Education (Vossekuil et al., 2002). În analiza a 37 de atacuri asupra școlilor, autorii au constatat că, în 30 de cazuri (81%), cel puțin o altă persoană știa anterior despre ideea sau planul atacatorului. Aceste rezultate nu înseamnă că orice persoană care exprimă fantezii violente va comite un atac. Ele evidențiază însă importanța informațiilor pe care mediul social le poate deține înaintea unui eveniment violent.
O precizare importantă, Leakage nu este un diagnostic și nici un predictor individual suficient de puternic pentru a indica un atac. Totuși, din perspectiva psihologiei clinice și a evaluării riscului, este important să evităm transformarea conceptului într-o etichetă aplicată oricărei persoane care manifestă interes pentru violență. Desenele macabre, interesul pentru criminali, exprimarea unor fantezii agresive sau formularea unor glume nepotrivite nu sunt, luate izolat, suficiente pentru a anticipa un atac. Mai trebuie făcută și distincția între ideația violentă, existența unor gânduri sau fantezii agresive, leakage și comportamentele de tip pathway, adică a manifestărilor care indică trecerea de la ideație către cercetarea, planificarea sau pregătirea unui atac (Meloy et al., 2012).
Aceste dimensiuni trebuie analizate și puse în context, dar și în relație cu alte comportamente de avertizare. De exemplu, identificarea persistentă cu rolul agresorului, preocuparea intensificată pentru o anumită țintă, amenințările explicite, comportamentele pregătitoare și accelerarea activităților asociate unui posibil atac pot contribui la conturarea unei situații care necesită evaluare. Prin urmare, nu este suficient să ne întrebăm dacă o afirmație a fost formulată în glumă sau dacă persoana a avut anterior un comportament excentric. Întrebarea relevantă este ce semnificație capătă acea comunicare într-un anumit context, fiind nevoie de analizarea acesteia împreună cu celelalte informații disponibile.
Concluzii
Pornind de la personajul lui Patrick Bateman și continuând cu cazul Charles Whitman, atacul de la Parkland și cel din Aurora, observăm că intențiile violente pot fi comunicate în contexte sociale foarte diferite. Uneori, ele apar sub forma unor glume sau observații aparent inofensive. Alteori, sunt exprimate prin mesaje publice sau amenințări directe. Ceea ce merită atenție este faptul că aceste comunicări ajung frecvent la persoane din mediul obișnuit al agresorului, care nu au neapărat pregătirea necesară pentru a le interpreta. În unele situații, mesajele sunt banalizate. În altele, sunt cunoscute, dar nu sunt transmise mai departe. Există și situații în care informațiile ajung la autorități, însă nu sunt gestionate corespunzător. Cred că una dintre lecțiile importante ale acestor cazuri este că prevenirea violenței extreme nu presupune exclusiv identificarea amenințărilor explicite, ci și dezvoltarea capacității de a recunoaște și evalua comunicările indirecte, atunci când acestea apar în asociere cu alte comportamente relevante.
Nu orice glumă despre violență ascunde o intenție criminală, nu orice desen violent anunță un atac și nu orice persoană care vorbește despre moarte sau agresiune va deveni violentă. Dar atunci când cineva exprimă repetat fantezii despre uciderea altor persoane, se identifică explicit cu rolul agresorului sau comunică intenții violente, aceste manifestări nu ar trebui minimalizate automat.
Un eveniment foarte recent, tragedia din Cracovia din noiembrie 2026, readuce în atenție această problematică. Relatările preliminare din presa poloneză referitoare la desenele și afirmațiile atribuite autorului înaintea atacului ridică întrebări relevante despre modul în care comunicările cu conținut violent sunt percepute și interpretate de către cei din jur (Saj, 2026). Consider însă că, în absența unor informații oficiale și a unei documentări suficiente, este prematur să formulăm concluzii privind semnificația psihologică a acestor manifestări. Cazul merită urmărit, dar analiza sa trebuie să aștepte clarificarea circumstanțelor și a informațiilor disponibile.
Uneori, avertismentul nu lipsește, ci este deja prezent în conversațiile, desenele sau mesajele unei persoane. Ceea ce lipsește este capacitatea de a-l recunoaște, de a-l contextualiza și de a transforma informația într-o oportunitate de prevenție.
Bibliografie
Ellis, B. E. (1991). American psycho. Vintage Books.
Federal Bureau of Investigation. (2018a, February 16). FBI statement on the shooting in Parkland, Florida. https://www.fbi.gov/news/press-releases/fbi-statement-on-the-shooting-in-parkland-florida
Federal Bureau of Investigation. (2018b, March 20). Summary and timeline related to Parkland shooting investigation. https://www.fbi.gov/news/speeches-and-testimony/summary-and-timeline-related-to-parkland-shooting-investigation
Harron, M. (Director). (2000). American psycho (Film). Muse Productions; Pressman Film; Lions Gate Films.
Meloy, J. R., Hoffmann, J., Guldimann, A., & James, D. (2012). The role of warning behaviors in threat assessment: An exploration and suggested typology. Behavioral Sciences & the Law, 30(3), 256–279. https://doi.org/10.1002/bsl.999
Meloy, J. R., & O’Toole, M. E. (2011). The concept of leakage in threat assessment. Behavioral Sciences & the Law, 29(4), 513–527. https://doi.org/10.1002/bsl.986
Peterson, J., Erickson, G., Knapp, K., & Densley, J. (2021). Communication of intent to do harm preceding mass public shootings in the United States, 1966 to 2019. JAMA Network Open, 4(11), e2133073. https://doi.org/10.1001/jamanetworkopen.2021.33073
Rosenwald, M. S. (2016, July 31). The loaded legacy of the UT Tower shooting. The Washington Post. https://www.washingtonpost.com/sf/local/2016/07/31/the-loaded-legacy-of-the-ut-tower-shooting/
Saj, G. (2026, November 7). Rysował wisielców. Koleżanka z klasy o sprawcy masakry w Krakowie. Onet. https://wiadomosci.onet.pl/kielce/rysowal-wisielcow-kolezanka-z-klasy-o-sprawcy-masakry-w-krakowie/n2e8ttf
Texas Standard. (2016, July 23). Out of the blue: A Texas Standard documentary [Documentary]. https://www.youtube.com/watch?v=Jy1B5mfzCBA&t=532s
Vossekuil, B., Fein, R. A., Reddy, M., Borum, R., & Modzeleski, W. (2002). The final report and findings of the Safe School Initiative: Implications for the prevention of school attacks in the United States. U.S. Secret Service & U.S. Department of Education.
Wilusz, L. (2019, April 29). Aurora gunman said he’d ‘kill every motherf–– in here’ if fired: Report. Chicago Sun-Times. https://chicago.suntimes.com/2019/4/29/18620775/aurora-gunman-said-he-d-kill-every-motherf-in-here-if-fired
