Numele baronului Münchhausen se leagă în special de poveștile copilăriei unora dintre noi, povești în care celebrul personaj mincinos creat de către Rudolf Erich Raspe în cartea sa Baron Munchausen’s Narrative of his Marvellous Travels and Campaigns in Russia (1), mințea oamenii într-o manieră degajată și naturală, ducând astfel minciuna aproape “la rang de artă”. Unii consideră că Raspe s-a inspirat în crearea acestui personaj din viața unui nobil german, pe nume Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen (1720-1797), felul renumit în care acesta ,,înfrumuseța” realitatea fiind descris de către Gottfried August Bürger în opera sa intitulată: Aventurile Baronului Münchhausen (2). Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem faptul că nici baronul Münchhausen și nici personajul real, care a stat sau nu la baza creării poveștii baronului mincinos, nu aveau intenții rele ci pur și simplu deformau realitatea, spre amuzamentul celor din jur. Cu alte cuvinte, deși au mințit (ceea ce nu este bine și moral), în definitiv nu au făcut rău nimănui.
Acum, prin analogie noile sau vechile metehne ale unora dintre cei care activează în zona Psy, m-au făcut în această săptămână să-mi pun o întrebare aproape existențială. Și anume, oare există impostori naivi, sau doar rău intenționați? În accepțiunea mea, s-ar putea spune că impostorul naiv din zona Psy poate fi încadrat ușor în tipologia specifică a lui Münchhausen, deoarece este impostor doar pentru a se da ceea ce nu este, pentru a-i impresiona pe cei din jur, lucru care provine dintr-un Eu hipotrofiat.
În privința celei de-a doua tipologii, adică impostorul Psy care face rău în mod intenționat, acesta prezintă o inflație a Eului, acesta fiind narcisic, grandios, egocentric, plin de sine, în concluzie Eul său este hipertrofiat. Îl poți recunoaște cu ușurință, el le știe pe toate, le-a trăit pe toate, își defăimează colegii de breaslă în toate felurile (mai ales pe aceia care sunt performanți și care-i amenință Eul hipertrofiat), dorește să dețină doar el monopolul în domeniul său de activitate, dar când te uiți la realizările lui…surpriză, penurie maximă (că tot vorbeam despre inflație…:)), doar marketing ieftin și diplome pe post de papetărie.
Pornind de la aceste tipologii, voi scrie câteva rânduri legate de aspecte împărtășite de către unii dintre pacienții mei în psihoterapie, aceștia având din păcate de suferit din cauza unor astfel impostori. Vă las pe dumneavoastră să-i încadrați într-una dintre cel două tipologii ale imposturii. Pentru păstrarea confidențialității în privința identității pacienților, am modificat mai multe elemente care țin de particularitățile cazului, păstrând doar ideea principală a descrierii. Așadar, haideți să începem!
În urmă cu ceva ani, am avut un pacient care se confrunta cu o tulburare de panică. A venit în terapie la recomandarea unui medic psihiatru care i-a prescris medicație și i-a recomandat să înceapă o psihoterapie cognitiv-comportamentală. Pacientul mai făcuse psihoterapie, cel puțin șase luni de zile, după afirmațiile sale cu un ,,psiholog” (by the way, noi suntem și psihoterapeuți, dar unii așa se prezintă), dar nu știa să-mi spună ce tip de terapie făcuse. Cert este că stările sale de panică s-au agravat, după ședințe în care fusese pus să mediteze înconjurat de bețișoare parfumate și să intre în contact cu ,,Eul universal”, plus multe alte chestii ezoterice. Rezultatul? Bani și timp pierdut degeaba și o stare de suferință mult accentuată.
Într-un alt caz, am avut un pacient pe care în momentul în care l-am evaluat în ședința inițială (cu probe psihometrice, că de, așa se face), după interpretarea rezultatelor am observat faptul că prezenta ideație suicidară, în cadrul unei depresii severe. Și aici, pacientul fusese aproape nouă luni de zile în ,,psihoterapie”, dar nu știa să-mi spună ce fel de terapie făcuse, doar atâta știa că a lucrat pe ,,dezvoltare personală”. În acest caz pacientului i-a fost pusă viața în primejdie, este adevărat că într-un mod indirect, știut fiind faptul că gestionarea acestor situații, implică o bună pregătire practică și teoretică, nicidecum ,,dezvoltare personală” sau alt truism de genul. În cele din urmă, împreună cu sprijinul unuia dintre colegii mei psihiatri, am reușit să gestionăm cu bine acest caz.
Un alt caz este cel al unui paciente care suferea de psihoză, în care psihoterapeutul care a preluat-o inițial în terapie, în loc să înceapă demersurile psihoterapeutice, nu a avut altceva mai bun de făcut, decât să pună la îndoială diagnosticul psihiatric și astfel a sfătuit-o pe pacientă să-și întrerupă medicația anti-psihotică. Noroc cu soțul acesteia, care și-a dat seama că ceva nu este în regulă și după ce s-au consultat cu medicul psihiatru, au decis să schimbe psihoterapeutul. Așa au ajuns la mine.
Și ultimul caz, este cel al unui pacient ce prezenta o tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă și care avea o relație tensionată cu tatăl său (atenție: tensionată, nu abuzivă). A început un demers terapeutic și pentru faptul că de fiecare dată se reîntorcea și nu-și modifica părerile în terapie (de fapt așa se manifestă această TP) și de asemenea pentru că nu a reușit să adopte ,,sfaturile terapeutice”, psihoterapeutul său i-a spus după doar patru ședințe, că singura variantă prin care se poate simți bine vreodată este să rupă orice legătură cu familia. Noroc cu pacientul, care fiind smart și-a dat seama că ceva nu este în regulă și a decis întreruperea acestei psihoterapii. După care am început să lucrăm împreună.
Sunt doar câteva cazuri în care impostura s-a manifestat în cea mai pură și curată formă în psihoterapie. Nu pot ști cu siguranță dacă unii dintre cei descriși mai sus erau într-adevăr psihoterapeuți sau erau doar absolvenți de psihologie care făcuseră ceva formări obscure (că de, din păcate, tot sunt la modă aceste formări) sau dacă cele descrise de către pacienți corespund întru totul realității. Rolul meu în procesul terapeutic este altul, nu cel de detectiv, dar ceea ce este clar, este faptul că de fiecare dată și nu doar în aceste cazuri, i-am sfătuit pe pacienții mei să se adreseze comisiei de deontologie din cadrul Colegiului Psihologilor din România (CPR). Unii au făcut-o, alți nu, fiecare după felul în care a considerat că este necesar. Mai mult decât atât, în aceste cazuri, dar și în multe altele pe care nu le pot prezenta aici pentru a nu mă întinde prea mult, acești psihologi sau/și psihoterapeuți nu au fost niște impostori naivi, precum baronul Münchhausen, ci dimpotrivă unii care au făcut rău în mod intenționat, deoarece au creat pentru pacienții lor iluzia vindecării, făcându-i să creadă că metodele lor sunt inovative, în realitate acestea neavând nici un fel de evidență psihologică și științifică la bază. Tot așa, sesizez faptul că în ultima perioadă de timp ajung la mine mulți pacienți care spun că au făcut anterior psihoterapie cognitiv-comportamentală, dar imediat îmi dau seama că în realitate nu au făcut nimic din acest tip de terapie. Acele lucruri de bază pe care unii psihoterapeuți care nu au formare în CBT le iau din cărți, nu înseamnă în nici un caz CBT. La fel, această abordare de a lua din altă terapie tehnici pe care nu le înțelegi și nu le stăpânești, mai mult strică decât ajută, în cazul unui pacient aflat într-o suferință psihologică.
În concluzie, dacă sunteți studenți la psihologie sau psihologi la început de drum, sau chiar psihologi cu experiență, vă recomand să alegeți formări/cursuri serioase în psihologia clinică și/sau psihoterapie, de preferință validate științific. Asta pentru a nu cădea în plasa unora care vă promit metode inovative și astfel să deveniți fără știința și voia voastră, reprezentanții și promotorii unor metode pseudo-științifice.
Dacă vă aflați în situația în care aveți nevoie de un psihoterapeut vă recomand să consultați în primul rând site-ul CPR, pentru a verifica dacă acel psihoterapeut este atestat de către CPR și important, verificați și forma/orientarea de psihoterapie în care este atestat, aici: https://www.copsi.ro/index.php/registre. De exemplu, cineva care este atestat ca terapeut în psihoterapia de tip X, nu poate efectua un demers terapeutic în terapia de tip Z. Dar acest lucru nu este suficient, încercați și să cereți câteva referințe despre psihoterapeutul cu care doriți să începeți să lucrați de la foștii săi pacienți, înainte de a vă angrena în orice formă de demers psihoterapeutic. În caz contrar, riscul de agravare a unei probleme psihologice, coroborat cu pierderea de timp și bani este extrem de mare. Doar așa vă puteți proteja de impostori și de impostura din psihoterapie, care așa cum am văzut din exemplele de mai sus nu are nimic de a face cu impostura naivă a simpaticului baron Münchhausen.
Referințe:
- Raspe, R.E. (1785). Baron Munchausen’s Narrative of his Marvellous Travels and Campaigns in Russia, Oxford.
- Bürger, G.A. (2015). Aventurile baronului Münchhausen, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București.