Termenul de narcisism sau de persoană narcisică, a început să fie tot mai des uzitat în diferite medii sociale, începând cu rețelele sociale, media sau chiar la nivelul simțului comun. Astfel, comportamentele unor indivizi, precum egocentrismul/egoismul, lăcomia, manipularea, lăudăroșenia, nevoia de control, ,,beția puterii”, dar și șarmul, manipularea sau puterea de convingere, au fost asociate în societate cu narcisismul patologic. S-a ajuns într-acolo încât chiar o întreagă generație, cea a milenialilor, a fost considerată și etichetată ca fiind ,,narcisică”, la un moment dat (https://www.psychologytoday.com/intl/articles/201609/meet-the-real-narcissists-theyre-not-what-you-think). În realitate însă, tulburarea de personalitate narcisică, care include într-adevăr o serie dintre comportamentele disfuncționale prezentate mai sus, reprezintă o problemă de natură psihiatrică și psihologică. Prevalența ei în populația generală este de 6,5 % pe durata întregii vieți, iar marea problemă este asocierea acesteia în comorbiditate cu alte tulburări, cu precădere din spectrul tulburărilor de anxietate, tulburării depresive majore sau a consumului de alcool sau substanțe (Stinson, et al, 2008). De-a lungul timpului, acest diagnostic de TP narcisică a fost îndelung discutat și chiar pus la îndoială, fiind asociat de foarte multe ori cu tulburarea de personalitate antisocială, sau inclus în cadrul psihopatiei ca trăsătură distinctă de personalitate. Mai mult decât atât în anul 2010, taskforce-ul care lucra la elaborarea DSM-5 în domeniul tulburărilor de personalitate, a intenționat să excludă această TP din viitorul DSM-5. În acest context, psihologul american Charles Zanor a scris în The New York Times,  un articol  în care bazându-se pe expertiza unor psihologi și psihiatri din domeniu, arăta că acest lucru ar fi o mare eroare, afirmând mai în glumă, mai în serios, faptul că narcisicii se vor supăra dacă vor fi excluși din DSM-5, deoarece lor nu le place să fie ignorați (https://www.nytimes.com/2010/11/30/health/views/30mind.html).

Așadar, în acest context, în care există mai multe poziții divergente precum și interpretări de gen pop-psychology asupra personalității narcisice, ce înseamnă de fapt în realitate narcisismul?

Întorcându-ne în istorie, mitologia greacă a reprezentat mai ales în psihanaliză, o sursă continuă de inspirație în ceea ce privește relația dintre diferitele sale personaje și sfera psihopatologiei. Așa au apărut concepte precum complexul lui Oedip, complexul Electra, mitul lui Narcis aducând în aria patologiei personalității, narcisismul. Acest mit, descrie un tânăr extrem de frumos de care se îndrăgostesc foarte multe nimfe, dar acesta le refuză. Narcis nu accepta nici măcar avansurile amoroase ale lui Echo, o protejată a zeiței Hera. Aceasta fiind rănită datorită iubirii neîmpărtășite, suferă în așa măsură încât în cele din urmă moare. Datorită acestui fapt, zeița Nemesis îl pedepsește pe Narcis făcându-l să se îndrăgostească de propriul chip, astfel că în momentul în care își zărește imaginea reflectată în apa unui izvor, se îndrăgostește de imaginea propriului chip. Suferind din dragoste față de propria sa imagine se stinge în acel loc, împărtășind aceeași soartă ca și Echo.

În sens simbolic, mitul lui Narcis descrie iubirea patologică față de imaginea de sine, însoțită în același timp de o incapabilitate de a arăta dragoste altor oameni. Termenul de narcisism în psihopatologie, a fost folosit pentru prima oară de către psihologul francez Alfred Binet (1887), care a descris o formă de parafilie, în care pacientul își considera propriul corp ca fiind un obiect sexual. În același registru, narcisismul a fost descris ca fiind o tipologie a unui comportament deviant (Roudinesco & Plon, 2002). Freud, descrie narcisismul ca obținerea satisfacţiei şi a plăcerii prin substituirea unor obiecte cu propriul Eu. (Freud, 2010).

Revenind în zilele noastre, din perspectivă psihopatologică și a taxonomiilor TP-urilor, tulburările de personalitate au fost descrise prin dezechilibre și/sau disfuncții la nivelul dimensional al personalității (Millon, 2004, 2011; Gundersonand, Ronningstam, 1990), astfel:

• Grandiozitate la nivelul sinelui
• Nivel interpersonal deficitar.
• Reactivitate personală.
• Afecte și stări ale dispoziției.
• Adaptare socială și morală

Astfel, prin prisma acestor taxonomii, se remarcă în cazul personalității narcisice faptul că acesta își exagerează talentele, capacitatea și realizările într-un mod total nerealist, având convingerea că este invulnerabil, cu tendința de nu-și recunoaște limitele. Are în mod curent fantezii de grandoare, considerând că nu are nevoie de alte persoane. Se consideră pe sine ca fiind superior, unic și special comparativ cu ceilalți. Totodată, are o nevoie puternică de a primi atenția și admirația altora, idealizând într-un mod nerealist alți oameni cu funcții și statut social ridicat. Devalorizează alte persoane, având inclusiv sentimentele de dispreț față de acestea, prezentând totodată sentimente recidivante și / sau profunde de invidie. Se consideră invidiat de către alții, și apar comportamente de exploatare și manipulare, mai exact, profită și/sau se folosește de alte persoane. Nu în ultimul rând, nu are empatie față de alții, mai exact este incapabil să înțeleagă și să simtă experiențele altor persoane, fiind incapabil să se angajeze emoțional, în relații strânse și durabile cu ceilalți (Sperry, Carlson, Sauerheber & Sperry, 2014).

Din punct de vedere al cauzelor narcisimului se remarcă faptul că, biologic personalitățile narcisice tind să aibă temperamente hiper-receptive. În copilăria lor, au fost priviți ca fiind speciali legat ori de  aspectul fizic sau de anumite talente, ori de ceea ce „promiteau” a deveni. Se remarcă totodată o dezvoltare timpurie și excepțională a vorbirii și sunt conștienți încă de timpuriu privind capacitatea de a gestiona comunicarea interpersonală. Tiparele parentale previzibile și factorii de mediu pentru personalitatea narcisistă, constau în indulgența și supraevaluarea calităților lor personale, din parte părinților. Au învățat de la părinți, încă din copilărie, un comportament bazat de exploatare și manipularea celorlalți. Acest tipar narcisist este confirmat, întărit și perpetuat de anumiți factori individuali și de sistem (Millon, 2011; Speary & Speary, 2015).

Teoria cognitivă a TP-urilor, inclusiv a personalității narcisice, se bazează pe conceptul de schemă cognitivă disfuncțională, prin prisma acesteia persoana percepând realitatea într-un mod eronat. Astfel, în cazul personalității narcisice aceasta este caracterizată de scheme cognitive disfuncționale precum:,,sunt superior și deosebit”, urmată de o condiționare instrumentală, precum :,,ceilalți trebuie să mă admire și să mă respecte”. Perfecționismul rigid este de asemenea prezent, astfel că apare o trebuință și o nevoie de a deține controlul și de a/și exercita puterea asupra celor din jur. Din punct de vedere al distorsiunilor cognitive, gîndirea dihotomică de tip ,,alb și negru”, personalizarea, atitudinile categorice și tranșante în comunicare, deducțiile arbitrare și generalizările apar cu o frecvență ridicată. O altă asumpție condițională constă în faptul că personalitatea narcisică ,,sunt cel mai bun și merit un tratament special” consideră că regulile de conviețuire socială sunt facultative sau chiar neaplicabile, în cazul său.

Convingerile instrumentale prezente în cazul personalității narcisice, precum: ,,Sunt special și mă pot descurca în orice situație”, îl determină să aibă un foarte slab management al riscului, asumându-și astfel riscuri foarte mari, precum condusul imprudent sau consumul de substanțe. Imaginea de sine este extrem de importantă pentru acesta, această condiționare instrumentală extinzându-se și asupra partenerului de viață sau al copiilor, care în acest fel devin extensii ale narcisismului. Spre exemplu, atunci când partenerul/partenera nu se ridică la standardele personalității narcisice, va fi criticat/criticată sau pedepsit/pedepsită. În sens invers, atunci când partenera/partenerul îl depășește din punct de vedere profesional/intelectual acesta va fi de asemenea criticat, chinuit sau pedepsit (Beck, Freeman, & Davis, 2015).

Din perspectiva tratamentului psihologic, se cunoaște faptul că tratamentul TP narcisică, este deosebit de dificil de tratat, cu precădere din cauza lipsei de colaborare și transfer emoțional al acesteia. Sentimente ca furia, neliniștea, disconfortul, anxietatea, depresia tranzitorie, sau atitudini precum ostilitatea sau manifestările pasiv-agresive, reprezintă ,,bagajul” pe care acest pacient îl aduce în relația cu terapeutul. Aceste atitudini și sentimente ostile îi pot crea neplăceri terapeutului, care în primă instanță poate rămâne fără reacție în contextul unor astfel de manifestări (Cooper, 2005; Tanzil, Gualco, 2020). Cu toate acestea, psihoterapia cognitiv-comportamentală pentru tratarea tulburărilor de personalitate, se dovedește a fi eficientă inclusiv în tratarea acestui tip de tulburare (Matusiewicz, Hopwood, Banducci, &Lejuez, 2010).

După această incursiune în ceea ce înseamnă TP narcisică, se remarcă câteva concluzii de bază:

• De cele mai multe ori narcisismul apare la nivelul simțului comun ca fiind ceva misterios, fascinant sau deopotrivă este prezentat prin prisma psihopatiei. Asta probabil și datorită literaturii și a filmelor, de exemplu: Portretul lui Dorian Gray, a lui Oscar Wilde, Bel-Ami, a lui Guy de Maupassant, sau  American Psycho, scrisă de Bret Easton Ellis, etc.
• În realitate, TP narcisică este o tulburare psihologică care se dezvoltă încă din copilărie din interacțiunea disfuncțională cu persoane reprezentative, și care afectează funcționalitatea persoanei la vârsta adultă, precum și a celor din jurul ei, având implicații inclusiv în apariția altor tulburări de ordin psihopatologic.
• Psihoterapiile cognitiv-comportamentale reprezintă un mijloc eficient de tratament psihologic, validat științific în cadrul tulburărilor de personalitate, inclusiv în cadrul narcisismului patologic.   

Referinte:

Beck, A.T., Davis, D.D. & Freeman, A. (2015). Cognitive Therapy of Personality Disorders, Third Edition, New York: Guilford Press.

Freud, S. (2010). Introducere în psihanaliză. Bucureşti: Trei.

Matusiewicz, A. K., Hopwood, C. J., Banducci, A. N., & Lejuez, C. W. (2010). The effectiveness of cognitive behavioral therapy for personality disorders. The Psychiatric clinics of North America, 33(3), 657–685.

Millon, T. (2011). Disorders of personality: Introducing a DSM/ICD spectrum from normal to abnormal (3rd ed.). John Wiley & Sons Inc.

Millon T. (2016). What Is a Personality Disorder? Journal of Personality Disorders, 30(3), 289–3

Ronningstam, E. (2005 ). Identifying and Understanding the Narcissistic Personality. Oxford: Oxford University Press.

Sperry, L. &, Sperry, J. (2015). Cognitive Behavior-Therapy of DSM-5 personality disorders, third edition, Londra:Routledge.

Stinson, F. S., Dawson, D. A., Goldstein, R. B., Chou, S. P., Huang, B., Smith, S. M., Ruan, W. J., Pulay, A. J., Saha, T. D., Pickering, R. P., & Grant, B. F. (2008). Prevalence, correlates, disability, and comorbidity of DSM-IV narcissistic personality disorder: results from the wave 2 national epidemiologic survey on alcohol and related conditions. The Journal of clinical psychiatry, 69(7), 1033–1045.

Tanzilli, A., & Gualco, I. (2020). Clinician Emotional Responses and Therapeutic Alliance When Treating Adolescent Patients With Narcissistic Personality Disorder Subtypes: A Clinically Meaningful Empirical Investigation. Journal of personality disorders, 34(Suppl), 42–62.