Un articol publicat în această săptămână în ziarul The New York Times, scris de Jennifer Valentino-DeVries și Kashmir Hill, intitulat How Bad Are A.I. Delusions? We Asked People Treating Them, descrie relatările mai multor specialiști din domeniul sănătății mintale care au tratat pacienți cu episoade psihotice induse sau asociate utilizării inteligenței artificiale (AI). Din perspectivă psihologică și medicală, aceste cazuri întâlnite în ultima perioadă în practica lor clinică s-ar putea încadra în sfera tulburărilor psihotice, care sunt tulburări de ordin psihiatric complexe și severe. Simplu spus, pacientul pierde „contactul” cu realitatea și nu mai reușește să distingă între real și imaginar. Mai specific, în simptomatologia descrisă de specialiștii menționați anterior, pacienții prezentau idei delirante (incongruente cu realitatea). Spre exemplu, o pacientă era convinsă că guvernul dorește să îi facă rău; în cazul unei alte paciente, aceasta era sigură că poate comunica spiritual cu o persoană de care era îndrăgostită; iar un alt pacient era ferm convins că a descoperit o invenție care va schimba rostul și mersul lumii (https://www.nytimes.com/2026/01/26/us/chatgpt-delusions-psychosis.html).
Dar care este, oare, numitorul comun în cazurile pacienților descriși în articolul de mai sus? Răspunsul constă în faptul că o mare parte din simptomatologia psihotică/delirantă se bănuiește că a fost reîntărită sau menținută de utilizarea inteligenței artificiale de către aceste persoane. Acest mecanism de „reîntărire” a ideilor delirante pornește de la câteva aspecte extrem de importante atunci când discutăm despre psihoză. O conversație cu AI poate fi atât de realistă, încât unii oameni ajung să creadă că o altă persoană se află în spatele răspunsurilor primite. În plus, modelele AI sunt programate să răspundă reflectând tonul și limbajul utilizatorului, încercând în mare parte să valideze convingerile acestuia și, nu în ultimul rând, să genereze conținut nou pentru a menține conversația.
În acest mod, în cazul unor persoane vulnerabile, cu o predispoziție crescută către psihoză, poate apărea o disonanță cognitivă care contribuie la menținerea și amplificarea ideației delirante. Acest lucru se întâmplă deoarece algoritmii specifici inteligenței artificiale generative pot crea un spațiu propice, favorizând apariția fenomenelor de interpretativitate, suspiciozitate și chiar a trăirilor de ordin paranoid la acești pacienți https://www.psychologytoday.com/us/blog/urban-survival/202507/the-emerging-problem-of-ai-psychosis
Dincolo de aceste exemple legate de psihoză, inteligența artificială are și o valență pozitivă, fiind un instrument utilizat pe scară largă de pacienți care se confruntă cu tulburări de anxietate, depresie, PTSD etc. Utilizată într-o manieră rațională, aceasta poate fi utilă unui pacient care se confruntă cu o problemă psihologică, oferindu-i informații legate de diagnostic și de posibilitățile de tratament; astfel, se poate vorbi chiar despre o formă de psihoeducație.
Pe de altă parte, în cadrul tulburărilor de anxietate și al tulburării obsesiv-compulsive, aceste instrumente pot contribui la menținerea simptomatologiei anxioase printr-un mecanism de reasigurare. Mai exact, de fiecare dată când pacientul resimte anxietate, acesta consultă AI-ul în legătură cu posibilitatea și probabilitatea de a i se întâmpla ceva rău. Acest comportament de reasigurare reduce temporar îngrijorarea, însă nu rezolvă problema anxietății în sine, deoarece aceasta reapare într-un timp relativ scurt. Din cauza acestui tip de comportament, pacienții cu tulburări de anxietate nu reușesc să se confrunte sau să se expună stimulilor care le declanșează anxietatea, ceea ce îi împiedică să învețe cum să se expună gradual și cum să tolereze emoțiile anxioase trăite cu intensitate ridicată (Knowles & Olatunji, 2019). Deși acest comportament poate părea inofensiv, în realitate el reduce anxietatea pe termen scurt, dar poate contribui la dezvoltarea unor comportamente de asigurare pe termen lung, care pot duce inclusiv la scăderea eficienței intervențiilor psihoterapeutice cognitiv-comportamentale (Rector et al., 2019).
În acest context, este clar că atât comportamentele de reîntărire întâlnite în psihoze, cât și cele de reasigurare din tulburările de anxietate sau TOC, utilizate în contextul interacțiunii cu AI (dar nu numai), pot duce la menținerea simptomatologiei și la reducerea eficienței intervențiilor CBT. Pentru a preveni aceste efecte, este necesară înlocuirea comportamentelor dezadaptative cu mecanisme de coping adaptative.
Cu alte cuvinte, este important ca oamenii să înțeleagă că inteligența artificială poate reprezenta un instrument care oferă o bază informațională în legătură cu anumite probleme de ordin psihologic sau medical, însă nu poate în niciun fel suplini rolul psihologului sau al medicului. Totodată, nu trebuie uitat faptul că AI este, în esență, doar un instrument; prin urmare, este necesar să fie utilizat într-un mod rațional și limitat la sarcini generale, menținând în permanență gândirea critică și perspectiva rațională. În caz contrar, este important să ne amintim că mintea umană nu este un organ perfect, fiind susceptibilă la interpretări eronate și la distorsiuni ale realității.
Bibliografie:
Knowles, K. A., & Olatunji, B. O. (2019). Enhancing Inhibitory Learning: The Utility of Variability in Exposure. Cognitive and behavioral practice, 26(1), 186–200. https://doi.org/10.1016/j.cbpra.2017.12.001
Rector, N. A., Katz, D. E., Quilty, L. C., Laposa, J. M., Collimore, K., & Kay, T. (2019). Reassurance seeking in the anxiety disorders and OCD: Construct validation, clinical correlates and CBT treatment response. Journal of Anxiety Disorders, 67, Article 102109. https://doi.org/10.1016/j.janxdis.2019.102109.
Resurse web: