Încă din timpuri memorabile filosofi, iar mai apoi psihiatri și psihologi, au încercat să definească și să înțeleagă comportamentul persoanelor care încalcă în mod regulat regulile sociale și morale în cadrul unei societăți, având în permanență tendința de manipulare a celorlalți, precum și transcenderea regulată a regulilor de conviețuire socială. Dacă privim în istorie, aproape anecdotic, observăm faptul că o primă încercare de aplicare a unor conceptele filosofice stoice în tratarea unei tulburări caracteriale i-au aparținut filosofului Seneca Lucius Annaeus (n. cca. 4 î.Hr. – d. 65), perceptor al împăratului Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 – d. 9/11 iunie 68). Experiența sa filosofică, cuprinsă în lucrarea intitulată Despre Mânie, nu i-a fost de folos în demersul său în a-l determina pe împărat să-și schimbe comportamentul disfuncțional și extrem de violent. Dacă ar fi reușit acest lucru probabil ar fi împiedicat conform unor surse istorice, incendierea Romei de către Nero. Mai mult decât atât, Nero a rămas cunoscut în istoria umanității ca un personaj extrem de impulsiv și violent, fiind bănuit inclusiv de matricid. Așadar din păcate, istoria omenirii este presărată de astfel de personaje cu trăsături psihopatice, unele dintre acestea cu rol de lideri și caracterizate ca non-empatice, violente, manipulatoare și crude. Când aceste disfuncții apar ca o caracteristică permanentă în comportamentul unui individ, ele sunt clasificate de către psihiatria și psihologia clinică drept tulburare de personalitate antisocială (TPA), iar în formele ei cele mai grave, psihopatie.
Dar în esență, ce este de fapt psihopatia? Apare ea ca urmare a unei ,,beții a puterii" doar în cazul unor lideri/conducători, sau este o caracteristică nosologică psihopatologică întâlnită și în cadrul populației generale? Un prim răspuns legat de cauzele psihopatiei (etiopatogeniei) este oferit de către psihiatrul american Hervey M. Cleckley (2016) care invocă o deficiență înnăscută/genetică transmisă trans-generațional. Acesta a denumit-o „contaminare ereditară" (hereditary contamination), iar teoria sa este susținută și în prezent de către studiile referitoare la transmiterea genetică a unor predispoziții legate de dezvoltarea de către un individ a TPA (Reichborn-Kjennerud & et al., 2008). Mai exact, Cleckley a arătat faptul că mai multe tipuri de comportamente aberante, impulsive, violente și/sau manipulatorii ale unui individ ce prezintă psihopatie pot fi observate în istoricul de familie al acelui individ. În cazul în care aceste comportamente nu sunt regăsite la unul dintre părinți, sau la un bunic, ele pot fi identificate cel puțin la un unchi sau la un văr mai îndepărtat, de-al individului cu psihopatie (Cleckley, 2016). Pe lângă această încărcătură genetică, aici se mai adaugă și evenimentele traumatice ale copilăriei, acestea având ca rezultat apariția unor deficite emoționale semnificative (Siegel, 2010; Bremner, 2006).
Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale ediția a 5-a (DSM-5) descrie TPA ca pe tendința individului de a transcende regulile în societate, relaționare interpersonală deficitară, reactivitate personală ridicată (impulsivitate), afecte și dispoziții fluctuante, precum și deficite de adaptare socială și/sau morală. Încă de la o vârstă fragedă, aceste persoane încălcă în mod repetat legea având o atitudine sfidătoare, carismatică, arogantă, cu tendința de a vira rapid de la o stare de calm la una de impulsivitate extremă. De asemenea, pot folosi violența ori de câte ori sunt împiedicați să își realizeze scopurile personale, ori atunci când se simt amenințați. O caracteristică importantă a acestor personalități, constă în faptul că nu au remușcări sau sentimente de vinovăție vis-a-vis de consecințele faptelor antisociale pe care le-au comis, nereușind astfel să interiorizeze nici rezultatele nefaste ale experiențelor antisociale trecute (încarcerare, probleme legale, traumatisme fizice, etc). Motiv pentru care consecințele coercitive nu sunt eficiente, iar pe fondul egosintoniei ridicate (lipsa conștientizării unor acțiuni/comportamente proprii) aceste comportamente disfuncționale/antisociale vor fi repetate de către individul în cauză (Anderson, Sellbom & Shealy, 2018; Popa & Drabestot, 2021). La nivel de Sine, persoanele ce prezintă psihopatie au o viziune unică despre ei înșiși, egocentrică și fragmentată, ceilalți fiind considerați doar niște instrumente/obiecte, având drept convingere fundamentală: ,,Sunt puternic, nu am nici o vulnerabilitate, trebuie să profit la maximum de ceilalți” (Beck, Davis, Freman, 2015).
Mai mult decât atât, trebuie făcută o diferență clară între psihopatie și sociopatie. Chiar dacă cele două entități nosologice se regăsesc și sunt integrate în sfera tulburării de personalitate antisocială, unii practicieni și cercetători din domeniul Psy le separă ca entități diagnostice, în special datorită diferențelor semnificative reprezentate de pattern-urile comportamentale specifice (Bouchard, et al, 1990; Walsh și Wu, 2008). Așadar, psihopatia se diferențiază de sociopatie datorită prezenței mult mai frecvente și intense a unor atitudini de superioritate, aroganță și manipulare, deficite emoționale semnificative precum lipsa vinovăției și a empatiei. Mai simplu spus, psihopații se caracterizează printr-un deficit emoțional/empatic global, în timp ce sociopații pot deveni atașați emoțional de alte persoane, în mod real și contextual (Hare, 1993).
Și totuși, cum reușesc acești indivizi să-și mascheze adevărata personalitate și să-i manipuleze atât de eficient pe ceilalți?
În opinia mea, unul dintre procesele psihologice îndelung exploatate de psihopați se referă la efectul de „halo". Acest bias atențional se referă la atribuirea eronată a unor calități intelectuale, morale, artistice, etc., evaluarea fiind făcută doar în baza aspectului fizic și a atitudinii specifice a acelei persoane și nu în baza unei evaluări obiective. Așadar, pe baza mai multor ,,algoritmi" care au fost dezvoltați încă din copilărie, unii oameni ne vor părea mai „drăguți” iar alții mai „neprietenoși", încă de la prima întâlnire (Thorndike, 1920, Moore, Filippou & Perrett, 2011). Deși pare greu de crezut, dar în baza experiențelor noastre trecute tindem să acordăm credit, uneori chiar nelimitat, oamenilor care arată bine din punct de vedere fizic, ne vorbesc frumos și se comportă manierat în relația cu noi, ceea ce duce la ignorarea și desconsiderarea unor aspecte relevante referitoare la adevăratele intenții ale acestora.
Drept urmare, în loc să ne lăsăm „furați" de mirajul felului în care o persoană arată și vorbește, poate ar fi bine să ne reamintim faptul că în cazul psihopatiei, ar fi important să luam în considerare:
1) Nu afirmațiile/vorbele sunt importante, ci ceea ce un individ pune în acțiune zi de zi, din perspectivă comportamentală. Deci cu alte cuvinte atunci când observați incongruențe între ceea ce spune și ceea ce face un individ, ar trebui să vă puneți serioase semne de întrebare. De exemplu, unii dintre clienții cu care lucrez în terapie găsesc uneori pretexte pentru acțiunile aberante ale partenerului, în condițiile în care comportamentul acelei persoane a fost evident antisocial, într-o oareșicare situație. A devenit aproape un truism să aud deseori în cabinet, de exemplu, faptul că: „nu a fost partenerul de vină pentru că a agresat-o sau a avut o conduită antisocială, ci ceilalți, lumea, societatea sau traume din copilărie", clientul în cauză devenind astfel aproape un „avocat" al celui în cauză, uneori uitând pur și simplu că el/ea au fost de fapt victima!
2) Nu încercați să ,,schimbați” persoana respectivă creându-vă astfel false așteptări. Nu se va schimba, eventual în cel mai bun caz își va modifica contextual comportamentul. Oricum, puteți să-i acordați suportul emoțional dacă aceasta dorește, prin a o ajuta în a primi sprijin de specialitate. Dacă însă abuzurile emoționale continuă, atunci singura opțiune rămâne stabilirea unor limite puternice și îndepărtarea cât mai rapidă de acea persoană.
3) O sintagmă mult uzitată în psihologie se referă la faptul că: ,,Comportamentele trecute reprezintă predictori în privința comportamentelor viitoare”, asta nu înseamnă că ființa umană este damnată să repete aceleași tipuri de greșeli, dar cu toate acestea în cazul psihopatiei comportamentele manipulatorii și agresive reprezintă acțiuni trecute, prezente și în cea mai mare parte și viitoare. Cu alte cuvinte în aceste situații, este util să ținem seama de sintagma enunțată mai sus.
4) Atenție la comportamente manipulative folosite de către personalitățile psihopatice:
· Minciuni și exagerări.
· Repetarea frecventă a aceluiași mesaj.
· Reacții nervoase atunci când sunt confruntate cu realitatea.
· Încercări permanente de a obosi emoțional victima/uzura victimei.
· Crearea unor relații de co-dependență.
· Generarea de speranțe false.
· Gaselighting-ul, care este o formă de manipulare persistentă și de „spălare a creierului” care determină victima să se îndoiască de propria sa realitate, sau chiar de ea însăși.
Cu siguranță luarea în considerare a unor astfel de semne și simptome ale psihopatiei, ne-ar scuti de multe probleme emoționale, financiare, existențiale, și de ce nu, dacă am lua în considerare aceste aspecte descrise mai sus, probabil și cei care ne conduc ar fi alții, nu-i așa?
Dar, problemele cu aceste personalități pot apărea și în setting-ul psihoterapeutic. Dacă sunteți psihologi clinicieni, psihiatri sau psihoterapeuți, vă recomand o adaptare a protocolului de management al reacțiilor impulsive descris de către Behary (2013) și Eckhard (2018), mai exact:
1) Clarificare și validare: Atunci când observați modificări comportamentale evidente ale clientului, ce au la bază furia, încercați să validați emoția acestuia și să clarificați: „Observ faptul că sunteți foarte supărat în acest moment. As dori sa știu daca este ceva de discutat sau clarificat in ceea ce privește aspectele discutate anterior, pentru a evita unele confuzii care inerent pot apărea în procesul terapeutic”.
2) Exprimarea furiei: clientului i se va permite să-și manifeste verbal furia fără ca acesta să fie întrerupt sau contrazis. Psihoterapeutul doar ascultă activ și așteaptă ca pacientul să se calmeze.
3) Discriminarea: Dacă clientul vă aduce unele acuze și i se pare că nu este ascultat/înțeles suficient, atunci ar trebui să-l întrebați: „OK, îmi pare rău că în acest moment aveți această percepție asupra lucrurilor, dar ați dori să-mi spuneți mai multe despre ceea ce gândiți acum?”
4) Luați decizia întreruperii terapiei: Dacă toate tehnicile prezentate mai sus nu funcționează și pacientul se manifestă în continuare agresiv în terapie, luați decizia întreruperii terapiei: „Îmi pare foarte rău, dar se pare că este imposibil să avem un dialog civilizat, iar în aceste condiții mă văd obligat să întrerup terapia cu dumneavoastră și să vă îndrum către un alt coleg cu care să continuați să lucrați”.
5) Stabiliți limite clare: Nu acceptați sub nici o formă comportamente în care pacientul vă agresează verbal în mod direct: „Îmi pare rău, dar ceea ce se întâmplă în prezent nu reprezintă un demers psihoterapeutic. Dacă continuați să vă comportați în acest mod agresiv, voi opri imediat ședința”.
6) Părăsiți camera și mergeți într-un loc de siguranță: Dacă situația se înrăutățește și devine periculoasă pentru integritatea dumneavoastră fizică, părăsiți cabinetul cât mai repede posibil. Dacă sunteți într-o clinică/ambulatoriu de specialitate, este important să mergeți într-un loc în care mai sunt și alți colegi. Cu toate acestea, dacă sunteți singur/singură mergeți cât mai rapid într-o altă cameră și blocați clanța ușii cu spătarul unui scaun. De acolo, sunați/alertați cât mai curând posibil firma care vă asigură securitatea și/sau poliția, după caz (Behary, 2013; Eckhard, 2018).
Bineînțeles, unele dintre aceste măsuri pot fi adoptate în cazul în care lucrăm în terapie cu astfel de personalități psihopatice. Cu toate aceste, evenimentele extreme reprezintă mai degrabă excepții decât reguli, dar este recomandabil să fim pregătiți și pentru astfel de situații.
În concluzie, psihopatiile reprezintă unele dintre cele mai dificile tulburări de personalitate, datorită complexității și implicațiilor sociale pe care acestea le generează, iar după unii autori psihopatia este aproape imposibil de tratat (Arnz, et al, 2008). Cu toate acestea, aceste personalități ajung rar să ceară ajutor de specialitate, ele fiind mult mai prezente în cadrul societății la toate nivele sale.
Referințe:
Cleckley, H. (2016). The Mask Of Sanity: An Attempt To Clarify Some Issues About the So-Called Psychopathic Personality 3rd Edition. Hauraki Publishing. Kindle Edition.
Roediger, E., Stevens, B.A., Brockman, R. (2018) Contextual Schema Therapy. New Harbinger Publications. Kindle Edition.
Popa, O.C., Sava, A., David, D., (2018). Psihoterapiile Cognitiv-Comportamentale în tulburările de personalitate (Cognitive Behavioral Therapies of Personality disorders), București: Editura Trei.
Popa, O.C., Lee, W.C., Rus, V.A. (2020). New Approaches in Behavioral Sciences, Tirgu Mures: University Press.
Sperry, L. (2015). Cognitive Behavior-Therapy of DSM-5 personality disorders, third edition, Londra:Routledge.
Sperry, L., Carlson, J., Sauerheber, J.D., & Sperry, J., (2018). Psychopatology and Psychotherapy, London:Taylor și Francis.