L-am întâlnit pentru prima oară pe Shihan Tsutomu Ohshima, în anul 1999, la Stagiul National Special de Karate Shotokan, al Franței, desfășurat în Vichy. Pe vremea aceea aveam 23 de ani, și eram un tânăr deținător al centurii negre cu 2 Dan, la Karate Shotokan. În acea perioadă mă antrenam în dojo-ul maestrului meu, Sensei Thomas Alain, 5 Dan, aflat într-un orășel liniștit și provincial din nordul Franței, pe nume Ronchin. Francezii apreciau faptul că stilul meu de karate învățat în România era unul bun, dar în schimb erau de părere că sunt prea mult concentrat pe forță fizică și anduranță, în detrimentul aspectelor tehnice și filosofice ale karate-ului. Îmi amintesc și acum cu plăcere, antrenamentele zilnice în care Sensei Thomas ,,m-a șlefuit” cât a putut de bine, iar în cele câteva luni de antrenament în care m-am antrenat în dojo-ul său, am cam început să înțeleg diferența dintre karate-ul sportiv și cel tradițional. Acolo am înțeles pentru prima oară faptul că în artele marțiale este vorba despre extrapolarea unor concepte din karate, în viața de zi cu zi, pentru a deveni mai: disciplinat, perseverent, cu un bun auto-control, perfecționându-te continuu, fiind non-violent, etc. Mai în glumă, mai în serios, în acea perioadă m-am simțit precum personajul lui Eiji Yoshikawa, Takezo :), care după bătălia de la Sekigahara (21 Octombrie 1600) este mentorat de un călugăr Zen, care îl închide într-o mănăstire budistă și pentru un an îl obligă să citească în permanență iar apoi îl ajută să se perfecționeze în artele marțiale (https://en.wikipedia.org/wiki/Miyamoto_Musashi). Acest Takezo va deveni mai târziu celebrul samurai Miamoto Mushashi (https://polirom.ro/top-10/5158-musashi-roata-norocului-vol-i.html). Așa cum am afirmat mai sus, în 1999, prin intermediul lui Sensei Thomas și a prietenului și colegului meu Christian Bossuyt, l-am întâlnit pentru prima oară pe Shihan Tsutomu Ohshima, la Stagiul National Special de Karate-Do, al Franței. Acest stagiu are loc o dată pe an având o durată de patru zile, participarea fiind internațională, în toate federațiile naționale afiliate la Shotokan Karate of America (SKA), deci inclusiv în cadrul France Shotokan. Stagiul implică în total 10 antrenamente distribuite pe o perioadă de 4 zile, acestea desfășurându-se atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte. Scopul principal, dincolo de partea tehnică, este acela de testare a limitelor fizice și psihice ale participanților. Acolo, după acele antrenamente epuizante, l-am auzit vorbind pentru prima oară pe Shihan Ohshima. Temele abordate de către acesta au fost unele existențiale, ,,grele” pentru mine, la acea vreme. Atunci am auzit vorbindu-se pentru prima oară, despre atitudinea omului față de suferință, despre acceptarea a ceea ce nu putem schimba, importanța trăirii momentului prezent, dar și despre auto-disciplină, muncă asiduă, onoare, precum și despre atitudinea ființei umane în fața implacabilului, adică a morții. În timp ce ascultam discursul său, mă gândeam că în acel moment vorbește exponentul și descendentul unei vechi familii de samurai din Japonia și că aceste lucruri nu sunt simple povețe/sfaturi, ci fac parte din educația pe care el și o întreagă generație de japonezi, au primit-o încă de mici copii. Mai mult decât atât, am realizat de-a lungul timpului, că vorbele acelea nu au făcut parte dintr-un discurs motivațional, ci au reprezentat și reprezintă pentru el, valori după care s-a ghidat, și pe care ni le-a transmis nouă, elevilor săi (https://en.wikipedia.org/wiki/Tsutomu_Ohshima). Roadele antrenamentelor cu Alain, dar și experiența acestui prim stagiu special și mai ales interacțiunea cu Shihan Ohshima, m-au făcut să văd practica artelor marțiale cu alți ochi și să-mi dau seama că în fapt karate-ul reprezintă un stil de viață și nu doar mișcare fizică/sport. Totodată, lucrul cel mai important pe care l-am înțeles este că tot ceea ce ține de filosofia artelor marțiale trebuie transpus în viața ta, zi de zi, iar atâta timp cât nu trăiești în raport cu aceste valori, totul se diluează și devine formă fără fond. Doar prin muncă asiduă și sacrificiu, ieșind din zona de confort, te poți perfecționa și te poți auto-depăși constant, dar acest lucru trebuie făcut într-o formă naturală, flexibilă și nu ca un lucru absolutist. Ulterior, l-am mai întâlnit de mai multe ori pe Shihan Oshima, dar proverbial mi-a rămas în minte un stagiu de pregătire desfășurat la Paris în anul 2000. Am eu așa un stil în a mă face remarcat, nu am aflat încă dacă este bine sau rău :), dar ceea ce este cert este faptul că în acel stagiu Shihan m-a remarcat și chiar m-a ales pentru a-i fi partener, pentru a exemplifica aplicarea unor tehnici, tuturor participanților la stagiu. Cei care practică sau au practicat artele marțiale tradiționale, știu că un astfel de lucru reprezintă o mare onoare pentru cel ales în această ipostază, aceea de partener de lucru al unui Shihan. Și așa am ajuns să fiu cunoscut de către toată lumea, colegii mei francezi măgulindu-mă cu apelativul ,,le roumain” (românul). La finalul acelui antrenament, am avut onoarea de a purta o scurtă discuție cu Shihan Ohshima, și primul lucru pe care l-am remarcat a fost naturalețea și modestia absolut remarcabilă a acestui om. M-a tratat ca pe un egal, deși el era cel mai mare în grad și totodată o legendă vie a karate-ului în America, dar și în întreaga lume, iar mie mi-a vorbit prietenește încurajându-mă să continui practica karate-ului Shotokan. Am încercat de-a lungul timpului să mă raportez la aceste valori și totodată să le transmit toate aceste lucruri și elevilor pe care i-am pregătit de-a lungul timpului. Uneori am reușit, alteori nu, dar cert este că încă mai încerc. Acum, pornind de la experiența mea, atât de practicant dar și cea de Sensei, am observat de-a lungul timpului faptul că artele marțiale și karate-ul mi-au schimbat viața în bine, dar nu numai mie ci și multor oameni pe care i-am cunoscut în acest domeniu. În acest context, am scris câteva lucruri, unele preluate dintr-un articol mai vechi de-al meu intitulat: ,,Modelarea personalităţii prin practica artelor marţiale”, care încă este de actualitate, despre beneficiile practicării artelor marțiale și în special al karate-ului, cu implicații în modelare personalității și a sănătății mintale a practicantului. Aveți mai jos, articolul adaptat și modificat contextului.
Problematica victoriei sau a înfrângerii sportive nu este obiectivul final al artei karate, scopul acestei arte marțiale, în vechime, fiind supraviețuirea individului într-un mediu ostil. Karate este așadar, o artă marțială care dezvoltă caracterul şi personalitatea practicantului, prin antrenament intensiv, făcându-l să descopere că poate depăși prin propriile puteri obstacolele tangibile. Esenţa tehnicilor de karate este kime-ul, adică atacul foarte rapid împotriva unei ținte, utilizând o tehnică corectă, cu maximă forţă şi viteză (Nakayama, 1999). Ca formă se întâlnesc două moduri de practică al karate-ului care sunt inseparabile – Kumite şi Kata. Kumite este lupta propriu-zisă, care se desfăşoară după anumite reguli stricte, cu specificaţia că un mare accent se pune pe non-contactul dintre adversari, în scopul evitării oricăror accidentări. Kata se poate traduce prin luptă imaginară cu mai mulţi adversari, astfel că există 15 kata unele dintre ele având o vechime de câteva sute de ani sau şi mai mult. În școlile de karate tradiționale, se pune un mare accent pe transmiterea neschimbată, sau cu schimbări minore a acestor forme care seamănă cu o gimnastică ritmică.
Un aspect important care reprezintă chintesența practicii karate-ului este Dojo kun, sau simplu, Codul Practicantului de karate. Astfel, Dojo kun-ul dezvoltat de către fondatorul stilului Shotokan, Maestrul Gichin Funakoshi, include:
1. Karate-ul este mijlocul pentru îmbunătăţirea caracterului.
2. Karate-ul este calea sincerităţii.
3. Karate-ul este mijlocul de întărire al statorniciei.
4. Karate-ul este calea aflării respectului universal.
5. Karate-ul este calea non-violenţei şi al dobândirii autocontrolului (Funakoshi,1994).
Reiese foarte clar din dojo kun, faptul că practica karate-ului are la bază elemente care țin de în mare parte de personalitatea, și dezvoltarea personalității, practicatului. În acest context, din perspectiva psihologiei personalităţii modelele de cercetare sociopsihologică au un rol primordial în înţelegerea mecanismelor şi pârghiilor prin care personalitatea poate fi modelată prin practicarea artelor marțiale, și a karate-ului în esență.
Studiile despre modelarea personalităţii demonstrează în ce mod modelele de învăţare socială, pot genera comportamente violente, sau dimpotrivă unele adaptative (Matthews, Deary, Whiteman, 2005). Exersarea tehnicilor de karate într-un dojo (sală unde se practică artele marţiale japoneze), oferă participanţilor modele sociale, care au la bază principii şi reguli pe care toată lumea trebuie să le respecte. Eticheta, salutarea persoanelor care deţin un grad superior, spălarea sălii înainte de antrenament, adresarea doar într-o anumită ordine şi manieră, conferă karate-ului la prima vedere o disciplină strictă. Şi totuşi, aceste reguli se respectă doar în timpul antrenamentului, iar după finalizarea pregătirii, relaţiile dintre profesor şi elevii săi redevin normale, cotidiene. Exemplul pe care sensei (profesorul) îl oferă elevilor săi este un determinant care are un rol major în modelarea personalităţii. Acesta este motivul pentru care karate-ul nu devine pentru practicanţi o formă brutală de violenţă, pornind de la teoria învăţării sociale a lui Bandura, violenţa brută fiind transformată într-o formă de autodepăşire, fizică şi spirituală.
În acest sens au fost examinate tendinţele agresive ale participanţilor din 7 şcoli diferite, printre care karate, taekwondo, sau jujitsu. S-au evaluat importanţa acordată tehnicilor de meditaţie în timpul antrenamentelor, respectul arătat de către practicanți, Sensei-ului şi dojo-ului, nivelul permis de contact, și practica kata (luptă imaginară). S-a constatat faptul că atât practicanții începători din şcolile tradiţionale de arte marțiale, cât și moderne, prezentau aceleași scoruri la reducerea agresivității, pe scalele de agresivitate. În şcolile tradiţionale, practicanții avansaţi erau mai puțin agresivi decât cei începători, dar în schimb, practicanții din şcolile moderne nu prezentau diferențe între nivelurile de agresivitate, din această perspectivă începător-avansat (Nosanchuk şi MacNeil, 1989). Am putea afirma astfel că practica artelor marțiale are un rol mediator, în sensul în care nivelul de agresivitate scade odată cu practica avansată și de asemenea se remarcă niveluri ridicate de auto-control și o bună reglare emoțională.
Dar rezultatele benefice ale practicării artelor marțiale tradiționale, nu se regăsesc doar la nivelul modelării și medierii reglării emoționale. Se pare că practicarea artelor marţiale contribuie la a îmbunătăţirea sănătăţii mintale generale. Există cu toate acestea o diferență în privința stimei de sine, aici practicanții din arte marțiale tradiţionale prezentând o stimă de sine mai ridicată, comparativ cu practicanții aparținând şcolilor moderne. Rezultatul celor mai multe cercetări, validează ipoteza conform căreia mediul de formare şi stilul de instruire influenţează aceste diferenţe. Cele mai multe cercetari sprijină ipoteza că acest lucru depinde de mediul de formare şi de stilul de pedagogic al sensei-ului/antrenorului, care influenţează aceste diferenţe (Egan, 1993).
O posibilă explicaţie ar fi accea că sensei-ul/antrenorul reprezintă pentru practicanți un model pozitiv atât din punct de vedere al practicii artelor marțiale, dar și din punct de vedere uman. În acest context, nivelul ridicat de agresivitate al antrenorului, poate genera comportamente impulsive și agresive în cazul sportivilor săi. În mod interesant, în stilurile tradiționale de arte marțiale, s-a constatat faptul că antrenorii prezintă un nivel scăzut de agresivitate, fapt ce conduce la asimilarea acestui comportament de către practicanți, acest lucru având influențe benefice în privința unui bun control emoțional (Nosanchuk şi MacNeil, 1989). Putem să discutăm despre faptul că instructorul influenţează comportamentul elevului său, printr-un proces de modelare psihologică, în care comportamentul său este asimilat/imitat foarte rapid de către aceștia.
Într-un program interesat intitulat The Gentle Warrior, s-au utilizat artele marțiale tradiționale din perspectivă psihoterapeutică, în scopul reducerii violenţei din şcolile americane. În acest program s-au înscris 3000 de elevi, iar în trei ani cei care au participat în acest program, comparativ cu un grup de control, au prezentat o reducere semnificativă a agresivităţii, crescând pozitiv rolul martorului ( de implicare și prevenire a agresiunilor), şi totodată, foarte important acești adolescenți și-au îmbunătăţit considerabil performanţele şcolare (Twemlow & Sacco, 1998; Twemlow, Sacco & Fonagy, 2008).
În concluzie, artele marțiale și în special karate-ul reprezintă un bun mijloc de dezvoltare a personalității, în special pentru copii și adolescenți, și totodată reprezintă o metodă eficientă de îmbunătățire a sănătății emoționale și mintale, în special datorită generării unor mecanisme eficiente de reglare emoțională.
Bibliografie:
Funakoshi G. (1998) , Karate Do, Calea mea în viaţă, Bucureşti: Editura Garell Publishing House.
Funakoshi G. (2013), Karate Kyohan, 1st edition, Tokio: Kodansha International.
Matthews G., Deary I.J., Whiteman M. C. (2005), Psihologia Personalităţii, Iaşi:Editura Polirom, pag. 224-225.
Ungureanu M. (1995), Karate Shotokan, Bucureşti, Editura Garell Publishing House.
Nakayama M. (1999), Best Karate – Kumite 1, Paris:Editura Vigot.
Nosanchuk, T.A., & MacNeil, M. (1989). Examination of the effects of traditional and modern martial arts training on aggressiveness. Aggressive Behavior, 15, 153-159.
Popa O.C. (2010). Modelarea personalităţii prin practica artelor marţiale, în: Personalitate legende şi mituri (sub redacţia Aurel Nireştean), Editura University Press: Tîrgu-Mureș, p. 202-217.
Twemlow & Sacco (1998). The application of traditional martial arts practice and theory to the treatment of violent adolescents, Adolescence. 33:(131).
Twemlow, Sacco & Fonagy (2008). Embodying the Mind: Movement as a Container for Destructive Aggression, American Journal of Psychotherapy, 62:(1).