În ultima perioadă, asistăm neverosimil la o inflație de promovare, pe toate canalele de comunicare, a conceptului de „traumă” psihologică, acesta fiind prezentat într-o manieră mai de tip pop psychology (vezi articolul atașat la resurse web). Deducem din cele prezentate că „trauma” este responsabilă pentru întreaga stare de nefericire a multora dintre noi. Diferiții „specialiști” din țară sau din străinătate vin în fața noastră pentru a ne explica, de fapt, ce este trauma și cât de ascunsă poate apărea aceasta câteodată, încât, culmea, uneori nici măcar persoana traumatizată nu o poate identifica. Mai exact: nu ai noroc în dragoste? Clar! Ești traumatizat! Te doare spatele? Nu, nu este posibil să ai o hernie de disc, de fapt „corpul îți vorbește”, traumele sunt de vină! Ai probleme financiare? Asta este altă traumă neconștientizată, de asta cheltuiești atât de mult. Cu alte cuvinte, orice fel de stare de suferință/ emoție normală pe care o persoană o trăiește la un moment dat în viață se datorează traumei! A, da, și obligatoriu toate trebuie să vină din copilărie și/ sau de la „copilul interior”. Dacă ar fi să dăm crezare acestor teorii, omul nu este redus decât la o simplă marionetă, incapabilă de a-și influența viața sau destinul, deoarece există o „traumă invizibilă”, care este profundă și totodată responsabilă de întreaga nefericire și suferință a acestuia. Așadar, doar printr-un proces de conștientizare, trauma devine conștientă și vindecabilă (sună cunoscut, parcă a mai spus cineva acum 100 de ani chestia asta)! Mai mult decât atât, o altă strategie, constă în explicarea traumei prin raportarea la neuroștiințe, uneori chiar cu citarea unor studii de specialitate. Ceea ce uită să precizeze acești ,,corifei ai traumei” este faptul că studiile științifice din domeniu nu au reușit încă să găsească nicio corelație biologică sau neuropsihologică cu tulburările psihice, excepție făcând autismul (Genovese & Butler, 2023). Dar cu toate acestea, ni se vând iluzii, prin citarea unor studii independente, puține la număr, în care sunt precizate de fapt limitările extrem de serioase ale metodologiei folosite.
Trecând acum în alt registru, și mai exact în cel legat de tulburări de personalitate, nu mică mi-a fost mirarea să văd diferite anunțuri pe rețelele de socializare precum că se organizează grupuri de suport/dezvoltare personală, destinate victimelor narcisicilor! Da, nu este o greșală de exprimare/gramaticală, ați citit bine! Dacă nu ar fi de plâns, pe cuvânt că ar fi de râs! Iertată să-mi fie ironia, dar în aceeași notă, aștept cu nerăbdare înființarea și a altor grupuri de suport pentru „victimele” altor pacienți cu tulburări de personalitate. Și bineînțeles, tot în aceeași notă ironică, cer și înăsprirea legislației pentru astfel de indivizi cu tulburări de personalitate, care se plimbă liberi pe străzi, hăituind și traumatizând populația nevinovată. Așa ajung săracii oameni nevinovați să fie traumatizați de către cohorte (sau cete?) de narcisici, paranoizi, anankaști, dependenți, etc., ajungând mai apoi, ca primii, să frecventeze grupuri de suport/dezvoltare personală, pentru a se ,,de-traumatiza”. A, da și participarea se plătește pentru că, by the way, vorba americanului, de-traumatizarea este scumpă! Dar înainte de a merge mai departe, am o simplă curiozitate, cum și-a dat oare seama psihologul/ coach-ul respectiv că acei oameni pe care i-a inclus în grupul de suport sunt victimele unor narcisici? S-a prezentat soția cu soțul abuzator, sau viceversa la o evaluare a acelui psiholog/ coach? Și să mergem la absurd și să presupunem că s-a prezentat, dar oare cum și-o fi dat seama psihologul/ coach-ul că respectivul abuzator are o tulburare narcisică de personalitate? Că noi, ăștia de-alde mai „silitori”, care urmăm regulile de evaluare psihologică precizată în metodologia Colegiului Psihologilor, precum și protocoalele de testare internaționale, și care mai avem ceva experiență lucrând o vreme pe lângă astfel de pacienți, ne prindem doar după vreo câteva ore de evaluare psihologică clinică, folosind probe psihometrice destul de bunicele. Lasând gluma la o parte, din punctul meu de vedere, atât exagerările legate de traumă, cât și stigmatizarea unor pacienți cu tulburări de personalitate, reprezintă nu doar exagerări crase, ci de-a dreptul ridicole și fără nicio legătură cu știința sau cu practica psihologică clinică și psihoterapeutică serioasă. Aș mai dori să amintesc faptul că m-am hotărât să scriu acest articol, după ce am avut, în ultima perioadă în terapie, pacienți care s-au „autodiagnosticat” cu traumă, sau cu tulburări de personalitate, traume care, bineînțeles, erau responsabile de toate problemele lor. Și asta conform spuselor lor, din cauza podcast-urilor și a cărților de self-help pe care le-au citit și care i-au influențat într-un sens negativ. În realitate, nu aveau nici traume, nici tulburări de personalitate, ci doar o stare de anxietate sau o depresie ușoară. Și bănuiesc că nu sunt singurul care a întâlnit astfel de situații, ci mai sunt cu siguranță și alți colegi ce s-au întâlnit cu cazuri similare.
Totuși, după această lungă descriere, cred că a venit momentul să vedem de fapt ce este trauma psihologică, sau din perspectivă medicală, tulburarea de stres post-trumatic. Prevalența tulburării de stres post-traumatic (PTSD) este în jur de 6,8% din populația generală de-a lungul întregii vieți. PTSD este prezent într-un procent mai ridicat la femei (9,7%) și mai scăzut la bărbați (3,6%). Deși poate apărea și la copii, tulburarea apare cu predilecție la adulți. În privința riscului sau a severității tulburării, statutul socio-economic scăzut, combinat cu durata și intensitatea traumei reprezintă factori precipitatori în PTSD. Statusul educațional scăzut, istoricul familial de abuzuri emoționale/ fizice/ sexuale sau/ și episoadele psihopatologice din antecedente reprezintă factori psihologici de risc pentru dezvoltarea PTSD (Boland, Verduin & Luiz, 2022). Populațiile militare și veteranii de război sunt mai predispuși la evenimente traumatice, comparativ cu populația generală. Spre exemplu, militarii și personalul militar care au servit în teatre de operațiuni cum ar fi Operation Enduring Freedom (OEF) și Operation Iraqi Freedom (OIF) au prezentat o prevalența a PTSD situată între 13% până la 20%. Printre factorii care cresc riscul de PTSD al unui membru aflat în serviciul militar, sunt menționați: vârsta, sexul, expunerea anterioară la traume, abuzuri sexuale și fizice în copilărie, nivelul educațional scăzut, precum și un nivel IQ mai scăzut. Expunerea intensă la trauma de război, uciderea soldaților inamici, a prizonierilor de război sau a civililor din zonele de conflict, rănirea gravă sau expunerea la explozii reprezintă alți factori predispozanți importanți pentru apariția PTSD (IOM, 2012; Wisco, et al, 2022).
Persoanele care prezintă PTSD în urma unei traume majore se confruntă post-eveniment cu o stare ridicată de stres și anxietate. Acești pacienți fac eforturi pentru a nu se mai gândi la evenimentul traumatic și prezintă flashback-uri ale traumei, în viața diurnă sau în vis. Pentru cei care au suferit diferite traume ca soldați/combatanți în război, apare o hipervigilență asociată cu ideea potrivit căreia războiul nu se va sfârși niciodată (the never-ending war). Pe lângă cele descrise mai sus, alte simptome din PTSD, includ: gânduri ce conțin imagini sau idei intruzive, hiper-activarea, senzații fizice disconfortabile intense, vinovăție, retragere socială, iritabilitate, probleme de concentrare, insomnie. Pe acest fond, pot apărea și simptome disociative, cum ar fi derealizarea și depersonalizarea, acestea având un conținut legat de traumă în sine, iar nivelul de funcționalitate și calitate a vieții sunt afectate. Din perspectiva stabilirii diagnosticului, este important să se rețină faptul că simptomele trebuie să fie prezente cel puțin o lună, diagnosticul final fiind stabilit doar după șase luni de la producerea evenimentului traumatic. PTSD este adesea comorbid cu alte afecțiuni psihologice sau medicale, cum ar fi depresia, tulburarea de consum de substanțe (în special consumul de alcool) și leziuni cerebrale traumatice (APA, 2013; Monson, Shnaider & Chard, 2021). Tratamentul în PTSD constă în administrarea de medicație antidepresivă și anxiolitice, combinate cu psihoterapie cognitiv-comportamentală .
Drept urmare, este destul de clar că prevalența PTSD în populația civilă este destul de redusă, fiind mai crescută în rândul militarilor și veteranilor, iar PTSD reprezintă o tulburare complexă care afectează sever viața și funcționalitatea pacientului. Din acest motiv, este necesar să separăm evenimenele nefaste de viață, pe alocuri chiar critice, de ceea ce reprezintă într-adevăr trauma psihologică. Nu în ultimul rând, pentru a rămâne optimiști și a ne bucura de tot ceea ce ne oferă viața, ar trebui să renunțăm la a ne autodiagnostica cu traume sau alte tulburări de ordin psihopatologic. În cazul în care cineva dintre noi simte că se confruntă cu o suferință psihică și/ sau emoțională, atunci să apleleze cu încredere la un psihoterapeut/ psiholog clinician, iar dacă situația o impune, chiar și la medicul psihiatru. Nu am încercat prin acest articol să diminuez rolul atașamentul și al importanței relațiilor interumane din copilărie, sau al influenței negative a unor traume/abuzuri, în cadrul dezvoltării personogenetice a unui individ. Am dorit doar să subliniez că și în cazul acestor situații mai există și conceptul de reziliență, adică de adaptare a individului la acel eveniment, concept care pare să fie cu totul uitat/ignorat în contextul despre care am discutat.
Referințe:
Boland, R., Verdun, M., Ruiz, P (2022). Kaplan & Sadock’s Synopsis of Psychiatry, Wolters Kluwer Health.
Genovese, A., & Butler, M. G. (2023). The Autism Spectrum: Behavioral, Psychiatric and Genetic Associations. Genes, 14(3), 677. https://doi.org/10.3390/genes14030677
IOM (Institute of Medicine). 2012. Treatment for posttraumatic stress disorder in military and veteran populations: Initial assessment. Washington, DC: The National Academies Press. https://doi.org/10.17226/13364.
Monson, C. M., Shnaider P. & Chard, K.M. (2021). Posttraumatic stress disorder. In Barlow, D. H. (Ed.). (2021). Clinical handbook of psychological disorders: A step-by-step treatment manual (5th ed.). The Guilford Press.
Wisco, B. E., Nomamiukor, F. O., Marx, B. P., Krystal, J. H., Southwick, S. M., & Pietrzak, R. H. (2022). Posttraumatic stress disorder in US military Veterans: Results from the 2019-2020 National Health and Resilience in Veterans Study. Journal of Clinical Psychiatry, 83(2), 29m14029. https://doi.org/10.4088/JCP.20m14029.
Resursă web: https://ccp.net.au/the-problem-with-pop-psychology/